salt de credinţă

 

Vezi tu prietene, cum vine treaba cu omul...

Omul, în loc să-l judec, aș putea să-l cunosc.

Iar dacă-l cunosc, de ce nu l-aș înțelege?

Și dacă-l înțeleg, de ce să nu-l ating c-o vorbă bună?

De ce să nu-i dăruiesc un strop din ce-am mai bun în mine?

Se lucrează cu oamenii ca și cu florile - delicat.

Altfel, nu mai e cine să ne întâmpine zilnic cu aprinse culori în privire,

nici cu mâini întinse cu aroma

parfumului dăruirii sincere.

A-i fi frate celuilalt e un dar divin,

prețul unui suflet se cunoaște după oamenii pe care îi strînge în el.

(Pr. Efrem Simonopetritul)

_

salt de credinţă

când propriul frate

îmi pune ştreangul în gât

privesc în sus

îmi place albastrul

şi am o idee

chem îngerii noştri păzitori

să-l ducă pe el, pe frate

la bun sfârşit

să pot primi din mâna Domnului

iubitul

un text de când îmi scrutam bătrâneţea de la 20 de ani

plouă 

plouă dintr-un capăt de oră
plouă crâmpeie de vise ca-ntr-o horă
de parcă gri-ul acesta de apă buciumă norii pe cer
iar trilurile golite înflorindu-se-n groapă pier

ecourile se înalță din fruntea de pământ
căpătâie de frunze se împrăștie în cuvânt
pe dansul spălat oglindirea îngenunchează verde
printre gânduri lunecă... lunecă și mă pierde

din munţi cercurile de brazi
au sfârcuri de ace pe marginea zării
ele se aud cum se-ntind - descântă rece şi ud 

şi încarcă în sângele mai greu emoţii

zorii subțire se frâng regăsesc firescul
şi-mi fac pielea de găină - o expun ca pe-o trăire după trăire

într-un anume fel când cerbii de soare se sting

şi adună luceferii scufundaţi să mângâie jocul 

la o şuetă cu tăcerea

n-a fost

dar putea fi

am făcut maxim 

cât am putut

dar

niciodată nu a fost destul

sunt mică

sunt neesenţială

îmi pare rău

şi nu vreau să revin

ps

n-a fost

dar putea fi

nu 

nu am făcut nimic rău

şi nu caut probleme

şi nu-s aşa precum s-a spus

şi chiar nici de prisos nu sunt

din păcate

nimeni nu se gândeşte la mine

aşa cum sunt

pps

n-a fost

dar putea fi

beneficiul îndoielii

mai mult decât normal

niciodată mai mult

decât unul

ţin mai mult

decât credeam

şi 

îmi pare rău

nimeni nu ştie 

şi nu-şi poate imagina cât

dar nu vreau să mai revin

se rotesc cerurile

din moarte şi sânge vin
port o mie şi una lumânări în suflet

e luminaţia la unu noiembrie

şi merg 

merg cu lumânări

pe doi noiembrie e anul

de când a trecut dincolo de dincolo

m a m a

lumânarea albastră scoate un oftat adânc

şi fumu-i se înalţă ca o pasăre la cer

de parcă vântul şi lumânarea s-au împrietenit

însă

întreaga lume geme

rugile-mi să ajungă la cei plecaţi

schimbă albiile văzduhului

prefer să cred

Cu cât faci progrese interioare, cu atât se împuținează persoanele cu care poți comunica.
(E.Cioran)

cunosc privirea aceasta

ani buni m-ai privit aşa

o să mă fac bine

dar nu voi uita

doliul s-a terminat

mi-am îngropat sufletul

o centrală de fuziune la rece

e pe post de inimă

nu mai am milă

adevărul nu-mi aparţine

vreau doar să-l slujesc

sângele mi-e altul

nu te uita la ce fac
ci la ceea ce mă determină să fac
sau să nu fac

stând departe

nu-ţi provoc ţie durere

ci mie

dar nu e cale de întoarcere

risc totul

inima a obosit

nimeni nu scapă de boala asta

şi-apoi numărul de răsuflări

sunt numărate la naştere

înghit greu

însă nu fug

de faţa ascunsă a situaţiei

şi îmi cer socoteală

nu-s diferită

nici comună 

sunt eu

şi atât

cel mai de preţ lucru m a m a

 e singura care nu mi-a distrus inocenţa