joi, 17 august 2017

Și rădăcinile se împletesc... spre vremea pământului lor...

  PELERINUL INIMII
 Prietenie, as vrea sa te cant
 Iubesc omul cand poarta in sine dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, cand sangele ii este aprins  de patima carnii. Ma daruiesc lor cu frenezie, fara sa ma tocmesc. Asta costa scump, dar niciodata  dezamagirile suferite n-au fost si nu vor fi in stare sa micsoreze suma dorintelor mele.
 Imi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgarcenia .  Daca ma insel, nu pierd nimic: celalalt e in paguba. Nu pierzi nimic atunci cand te daruiesti cu totul.  Altminteri ar insemna sa poti spune despre soare ca-si sleieste fortele cand se daruie fara crutare si fara  alegere. Cu atat mai rau pentru ghetari: se topesc ei insisi!
 Dar cand castig pun mana pe o comoara ! Vorbesc de sentimentul prieteniei, deoarece, vai ! pasiunea  carnii este ca fulgerul : puternica dar nu tine mult !
 Mandria se pedepseste in viata ! In ziua in care nu mai ai nimic de dat, nu mai poti face fericit pe nimeni.  Smochina – care sta teapana in varful pomului, sau catre care nici o gura nu se apropie s-o muste, cand  este coapta – se usuca, se intareste si moare contempland cerul.
 Sa dai, sa dai – iata marea fericire a vietii !
 Iata cum este alcatuit lutul meu si ceea ce iubeste. Nu-s nemultumit din cauza asta. Marii mei prieteni,  nici atat.
 PANAIT ISTRATI

sâmbătă, 12 august 2017

orbii riscă între iluzie și real

 "Nu o să mă las de scris. E un fel de nebunie" 
  Charles Bukowski 


mâinile sunt expresia inimii

 “Ce am în mine nu e ceea ce vezi tu pe dinafară, și poate nici ceea ce îți închipui. Ce am în mine  îngrijesc cu multă pasiune, iar uneori ascund ce am în mine chiar și de mine. Sau, alteori, țin în mâini ce  am în mine, și mă joc, sau mă întreb ce e de făcut…”

 Chrissie Keighery

miercuri, 2 august 2017

Mircea Eliade / Despre destinul înțelegerii

 Spun oamenii că au căutat o viață întreagă ”femeia ideală” și n-au găsit-o.  Absurd. O puteau găsi în  oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea  aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să  înfrângă instinctul de  conservare care îi zidea în fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de  ”femeia  ideală”, creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică și  amuzantă; căci e foarte  confortabil să ”cauți” veșnic, mai greu e să găsești și să  nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de  iubire.

luni, 31 iulie 2017

ajun de august

  e prima zi de post
  aprinde lumina
  cea de la început
  pare posibil să fiu
  real de mine însămi
  în viziunea îngerului
  cum sunt
  începe sfeșnicul dintâi
  din pântecul crescut nemilostiv
  la altarul de sub fereastră
  o subtilă respirare în definitiv
  definitiv în pudoarea întreagă
  pasiuni curate până la gură
  sărută viu mireasa din fecioară
  verdele pe buze simplu expresiv
  e prima zi de post
  ia sfetnic modelul sufletului
  între nori și între ape printre ulmi
  pare posibil să fiu
  real de mine însămi
  în viziunea îngerului
  cum sunt

veghe

rugăciunea mea-
sfântul fără de moarte 
acoperământ

biserica mea-
spirală din spirală
zid biruitor

despre înviere

trăieşte ca şi cum nu o să mori

după trei zile moartea expiră

termen de valabilitate sau de garanţie?

marți, 25 iulie 2017

De luat aminte

În 1880, în cursul verii, Lev Tolstoi reciti „Amintiri din casa morţilor” şi, cuprins de admiraţie, îi scrise lui Strahov: „Nu cunosc o carte mai frumoasă în întreaga literatură nouă, fără a-l excepta pe Puşkin. Nu atât stilul mă impresionează, cât punctul de vedere al autorului, minunat de sincer, natural şi creştin. Este o carte bună, care îţi înalţă sufletul… Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc…”
Strahov nu se mărgini să transmită acest compliment lui Dostoievski; îi dărui şi scrisoarea. Câteva luni mai târziu, la 28 ianuarie 1881, Dostoievski muri. Aflând ştirea din ziare, Lev Tolstoi simţi o lovitură grea şi profundă care-l miră.
„Aş vrea să pot spune tot ce resimt pentru Dostoievski, scrise el lui Strahov. Nu l-am văzut niciodată pe acest om, n-am avut niciodată cu el legături directe, şi deodată, la dispariţia sa, am înţeles că era pentru mine fiinţa cea mai apropiată, cea mai scumpă, cea mai necesară…
Eram un scriitor, şi scriitorii sunt toţi înfumuraţi, invidioşi, în tot cazul, eu eram astfel. Dar niciodată nu mi-ar fi trecut prin gând să rivalizez cu el. Tot ce făcea era atât de bun, de sincer, încât cu cât producea mai mult, cu atât eram mai fericit. Arta mă poate face gelos, inteligenţa de asemenea, dar acţiunile care ţâşnesc din inimă nu-mi aduc decât bucurie.
Întotdeauna m-am gândit la el ca la un prieten, încredinţat, de altfel, că odată şi odată tot ne vom întâlni… Şi, pe neaşteptate, în timpul cinei – cinam singur, întârziasem – citesc că a murit. A fost ca şi cum un punct de sprijin începea sămi lipsească. Am avut un moment de descumpănire, apoi am înţeles cât îmi era de scump, am izbucnit în plâns şi mai plâng şi acum…”
Viaţa lui Tolstoi – Henri Troyat

sâmbătă, 15 iulie 2017

mă uit în jur ...

despre ce Dumnezeu vorbiți?
despre Dumnezeul Adonai sau despre Dumnezeul Reptilian?

ce este comunul?
poate explica maimuța omul?


estetica urâtului nu este totuna cu estetica răului

când mă urăști nu pot a te iubi...

modestia nu e nuanță de austeritate cu un sens de umilință

toate religiile duc la Creator
tot așa cum toate drumurile duc la Roma
și toate căile la moarte

fericire

poezia este pe unde este
vie
floare de vie



din ce n-a fost cu putință până azi
se poate întâmpla mâine să fiu
am părul mai lung amprentat la amiazi
de urma dansului pe apă roz - sidefiu
din ce am fost și n-am să mai fiu
te strig ca și cum sângele se tânguie
și doar un singur fir de păr despicat zefchiu
se prelungește până la coapsa verzuie
pasărea cu penele tocite în tăcere
se zbate singură în lâncezeala pustie
se furișează spre ieșirea sacră din durere
posibilă matrice cu o nouă gravitație
din nimic cum iese?

Efectul oglindirii nu e efectul oglinzii...



Și efectele au cauze.Niciodată mai mari decât efectele.
Miriapodele? Nu au fost inventate de Gina Goia. Și nu este nici prima
și nici singura care a scris despre ele.
Pe mine nu m-au inspirat.



Acum trăim vremuri când toată lumea scrie... toată lumea critică...
Și e dificil a scrie despre ce nu s-a mai scris...
Mașina lumii nu s-a schimbat!



S-au întors mașina lumii, s-au întors cu capu-n gios,
Și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos :
Soarele de-acum răsare dimineața la apus
Și apune dinspre sară cătră răsărit în sus.

Așa a scris Vasile Fabian-Bob-Reu(Rău) poet 1795-1836
și aceste versuri au avut ecou în Eminescu, iată în Epigonii:

S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece
Noi în noi n-avem nimic, totu-i calp, totu-i străin!...



Dar e minunat când lumina cuvintelor te atinge.
 
M-am inspirat din Eminescu cel care străluce...
Din Nichita cu necuvintele...

M-au inspirat și Daniela Șontică - Iubita cu nume de profet,
Adrian Suciu - Profetul popular
și am scris și eu Secera profetului. 

(va urma)


joi, 13 iulie 2017

pentru a ușura transportul sufletului la cer și-a pântecului tainic la frumos


texte personale de iulie

Iulia Pațiu Rogvaiv Ami


dragă t a t ă

am aflat că se moare de când te naști
și chiar din viața intrauterină
de unde îți scriam
îți aduci aminte? - cu penița fragilă
despre mama și despre mine

îți scriu și astăzi despre noi
când împart la 80+ de lumânări lumina
pomană ochilor din anii de dor

știi
din '90 de la Sfântul Ilie
nu mai există "notini" tineri
și Someșul nostru nu mai curge la fel

la Cernuc
e alta etica lui Dumnezeu de-acum
și la crucea din deal

of

mai știi
la crucea din deal
tăcerea nu mai avea răbdare
se spunea încă o dată
și bântuia ca un labirint
zidul receptat de ecou
și de unde

of

nimicul
nimicește din nou și
ripostează precum lemnul cioplit
în formă oarecare
și
dă de goarnă pe tarla să prășească sătenii
ce-i mâzgâlit în lege
la coasă și la plug
în absența ta

20 iulie... etern


/


19 iulie
o altă zi fără de tine
și... 59 de ani?

of 60...

și încă persistă voința ta
de-a nu muri
deși măsurate și nemăsurate tragedii
nu le-am putut lua de la tine

acum se dezgroapă tăceri și
sar boldurile ferme din coșciug
cu puterea de a trăi

dar
personajele ca oamenii de zăpadă
se lichefiază ipocriți în intriga la soare
și mă scot din sărite
ca și cum nu-i de urmat nici un val
la ziua ta de naștere

religia se trăiește în liniște și în reculegere
și să-i ascult nu mai pot
știi
formulele lor de adresare îmi fac rău
mie și Îngerilor sorții

spiritul meu se întâmplă din răbdări
am aceleași idei de politețe
am mai avut o nuntă
și tu în bună parte atins în neființă
la botezuri n-ai fost

și te întreb
Alis
de unde hrană pentru vocație
în această călătorie

luni, 10 iulie 2017

o creangă mi-a luat pălăria și nu era de pai


aș putea înțelege cum un individ ratează ceva în viață sau chiar în moarte, sau se ratează pe el însuși ca om, ca persoană.
însă mi-e dificil a înțelege ratarea ca fenomen colectiv.
cum un grup (mai mic sau mai mare) de oameni poate/pot rata ceva?
ce ratează poporul român?


de meditat la liturghia duminicii
justiția italiană a decis că furtul de alimente ”nu este o infracțiune”, dacă hoțului îi este foame.
oare câți copii se culcă seara în România și le este foame?!



nu mă pot preface că nu exist.
între inteligență și caracter, aleg întotdeauna caracterul.
între frumos și suflet, aleg sufletul.

libertatea e dreptul de a nu minți
de aceea i-am spus răspicat lui Dumnezeu să-mi respecte libertatea de a mă răzgândi
la mijlocul drumului,
când poate am hotărât să mor...
da
libertatea este dreptul de a simți ceea ce simt interior.

din străcuvinte intercuvinte și invers - vs- alte cuvinte

dimineața începe dincolo de linia de sosire

nu știu de ce, străine, îmi pari cunoscut
parcă ți-ai mai rătăcit cuvintele când ploua dincolo de linia de sosire
dincolo de haina ta


citeam așa:

mi-ar plăcea să-ți scriu ca un anahorete... în retragere tainică, adânc în munte, departe de grijile vulgare, locuind în liniște în peștera nemuririi cu bucuria adevărului ceresc.
dar am să-ți spun simplu: iubirea există deși nu ne îndrăgostim în fiecare zi.
apreciez pe cei care pot vorbi despre iubire și îmi sunt dragi cei care o trăiesc și ajung să îi cunoască alchimia și clipa de eternitate.
da, iubesc magia dragostei care mă pierde în pașii care mă regăsesc acolo în tandrețea de-o noapte, când îmi întîlnesc străinele din mine și persoanele tale în mine... cu toate că dragostea e oarbă...
dar învăț mereu a iubi, a fi înseamnă a iubi...  iubirea înseamnă mai mult decât sentimente și emoții, înseamnă hotărâre și fapte. și da, există iubiri care se consumă precum există și iubiri veșnice.
și... deși nu întotdeauna știu ce și cum să scriu,  chiar dacă am multe de spus, puține cuvinte de exprimat, mărturisesc: când iubirea e sinonima cu dragostea mă gândesc la o fantezie biologică într-un genial poem - se întamplă uneori să nu te încapă cuvintele. sau să nu încapă ele în tine.


voi rescrie :

aici sunt cuvintele mele
le strâng și le adun  să-mi regăsesc drumul către mine
acolo unde în mine sunt mai multe femei
nu pe toate le cunosc
doar le simt
când în cântul de dimineață
mă desfac fila cu fila ca o ceapă
și scriu cu inima pe inima
despre truda sângelui despre trăirea adevărului

stii?
las neliniștea din mine să țipe până se stinge
închid ochii... privesc inainte...
și desenez însigurată ieșită din minți șoaptele cuvintelor
ele să împlinească spiritul

sunt un rogvaiv în viață
deși viața mi-e alb de negru

din legea morală scris pe românește

în pini e ceață... dar nu aparțin acestei lumi

Dumnezeu: Iulia, unde ești tu în lumea ta?

Eu, emoționată de glasul Lui: în punctul în care îmi doresc să trăiesc destinul Tău ,Doamne!

Dumnezeu, mirat:  ce zici, fata mea, despre căderea în păcat?

Eu: Doamne, căderea în păcat este a doua creație! creația neîntreruptă a sufletului spre mântuire. 


Dumnezeu: dar ce e pentru tine pocaința, Iulia? 


Eu, privind flacăra ce s-a aprins în inima mea : catharsisul, Doamne, catharsisul! 


Dumnezeu: și ce aștepți tu de la Mine?


Eu: propria mea fire demnă de a fi iubită!
Doamne, mi-e un aprig razboi în fiece sămânța, în oricare înmugurire, în fiecare înflorire. 


Dumnezeu: moartea nu te doare, ci felul cum te agăți de viață. nu vezi? e primavara! e timpul să renaști! 


Eu, cu inima bătând ușor mai tare
:   nu sunt o femeie liberă, doar iubirea mă ține și Te întreb cum să conțin eu moartea în existență când dansul flăcării alunecă ochii, alunecă gândul? 

Dumnezeu, blajin: Iulia, trage aer în piept! privește cum noaptea-și picură dimineața, bucură-te de lumina zilei și miroase iarba cruda si dulce, iarba verde ce te vindeca de dor.Iulia, respiră! respiră soarele și picurii de ploaie căci copiii tăi vor moșteni și cerul și pământul! 


Eu: Doamne, cu lacrimile neplânse la vreme, ca gânduri strânse și nerostite, Te rog fă-mă femeie ușoara să zbor precum o balerină dincolo de malul inimii, să zbor pe Cale, să nu ies din Cuvant! Doamne, am sa te respir ca pe-un parfum!

Inima stalagmita

C. Noica

“Am avut toata viața o obnubilație salvatoare, un fel de optimism prostesc; în felul acesta am reușit să trec prin situații care, considerate cu toata mobilitatea și prospețimea minții, pesemne că m-ar fi strivit."

"Ceea ce nu înâlnești, decît la foarte puțini oameni, este un înțelept simț al măsurii...Nu știu nici cât de puțin și nici cât de mult putem!" 

luni, 3 iulie 2017

de citit... de recitit...

PAIAȚA - Ion Pillat

Seara se lasă în odaie ca o ceață albastră; am închis cartea poemelor în proză ale neîntrecutului Baudelaire. Dar neputând scăpa de obsesia dureroasă a ,,Batrînului saltimbac" m-am dus la circ unde paiața înveselea poporul unui oraș întreg.
Paiața se strâmba, juca și se da peste cap; lumea se înghesuia și râdea, țipând: ,,Încă odată!'' ,,Încă odată!'' Și paiața neobosită se schimonosea din nou, în tunetele de aplauze ale mulțimii.
Singur eu nu faceam haz- și când după spectacol, norodul se scurse afară ca o apă murdară revărsată neagră pe trotuar- în sala pustie acum, m-am apropiat de biata paiață care plângea cu obrazul îngropat în palme.
Paiața părea atât de tristă că i-am spus: ,,Iți înțeleg durerea. Ca tine îmi înjosesc mândria firească pentru un public de imbecili. Lumea nu bănuiește câtă suferință ascund sub faldul strălucitor al versurilor mele, precum nu poate zări lacrimile de sub sulimanul obrazului tău de saltimbac".
Dar paiața mă privi mirată: ,,Plâng, îmi răspunde, fiindcă m-au părăsit cu toții și nu mai am în fața cui să mă dau peste cap".

miercuri, 28 iunie 2017

marți, 27 iunie 2017

dacă nu poți fi bun măcar nu fii rău

Înainte de a-mi judeca viaţa, înainte de a vorbi despre mine, încalţă-te cu pantofii mei şi parcurge drumurile pe care le-am parcurs eu.
Trăieşte-mi durerile, bucuriile, îndoielile.
Trăieşte-mi anii pe care i-am trăit eu, şi cazi acolo unde am căzut eu,
şi ridică-te, aşa cum am făcut eu.

Luigi Pirandello

duminică, 25 iunie 2017

miros proaspăt de fată care prin zmeură aleargă...



hei
ce zi

văd
când nu văd

asta e

mâinile vântului mângâie rădăcinile visului
în care nisipul înflorește
comunică cu timpul și 
deplasează mister după mister
cu ochii deschiși în pupile
să nu rănească irișii căzuți din rai

peste umbrele dintre amurg și zori
între cer mare și pământ
cămașa mirelui îmbracă soarele din soare
și pentru raze împrumută voalul miresei

 la nunta lui Alexandru Nicolae și a Mariei-Edit

 21 august 2016
 

sâmbătă, 24 iunie 2017

texte din alte timpuri

de nedescris

să-L copiez pe Dio aștept ploile de vară  
tainice picături din nori să-mi spele scrisul
să-l limpezească în apa sfântă cu lumina de zori 


vorba cea spusă e nevăzută
vorba cea văzută e nespusă
și scrisul nescris e uneori nescris scris
depinde cine mă traduce
îngerul decăzut sau îngerul păzitor

/

tu

pe tine
știi tu care
te vreau între fără cuvinte și intercuvinte
cu magia otrăvurilor în exil nu mor
cu cuvinte
acolo
geometria subtilității
în unghiuri din colțuri mă împrăștie
ca din păpădii
mii de scântei

/

ideal neidealizat

în poemul tău
cu copiii nenăscuți copilăresc prin buchete de îngeri
din bucata rămasă de rai
spune numai un cuvânt
și-am să mă joc în sufletul tămăduit
cum calc scântei și moartea o lepăd

spune numai un cuvânt
să vadă ascultarea îngerului desenat negru pe bezna albă
de ce în toate zilele poeții se grăbesc
când sângele morților fierb

în poemul tău
pe negândite dincolo de litere
străbat primul cuvânt
rescris mereu din visul născut din pântecul dumnezeiesc
divin devenit parte din mine

în poemul tău
între departe și aproape nu există graniță
și respir în voie decupaje de reflexii din regatul zâmbetului

în spiritul fluxului refac începutul
sfârșitul nu-mi aparține

cuvântul scris ucide și nu mă dărui singură

poetul poet zâmbește dintre dude albe
pe umerii de noapte
una iese din mînă alta din minte

duminică, 11 iunie 2017

intangibil


prin albeața orbitoare lângă zâmbetul fugar
mișcarea lutului - a țărânii printre arborii care pe pământ aleargă
pierdută între gânduri cu privirea pierdută
are drept costumație un amestec de real și de imaginație
într-o criză perfectă cu muza


cum să-i dau de cap?

o umbră precum o părere ca Scarlet o' Hara cea cu talia de 48 cm
la miezul nopții înghițită de beznă
ce spaimă ca o apă rece
cu lanterna desenează cercuri
flăcări
ca un joc de artificii
și-n sunete supte se avântă în lumină

la ora marilor întâlniri noaptea la ora stafiilor
îngăduitoare în suspiciuni
aproape de plâns
cu ploaia în papuci cer din ochi
și întrevăd
oțet săruri sau poate un sărut

întunericul se îndesește ca un zaț tulbure
lumina ca o ergoterapie se materializează
senzație cum joaca se continuă
ca o lipsă de insistență
în ultimul timp straniu de albastru
și cu târâitul apei mulat pe jgeab
gata
iau mocasinii cu toc
basca verde până pe sprâncene
și fac cu figura turtită fără de omenesc în ea
o cafea
pentru destăinuiri și-o bârfă tihnită

sâmbătă, 10 iunie 2017

texte de iunie


 
câți musai se adună...
și
o săgeată în creier

risipită în mici speculații la țărmul dintre fapt și noțiune

pe dimensiunile de apropiere de îndepărtare
mă las copleșită de natură
unde valul aneantizează totul
marea pădurea râul ramul
cunosc insomnia
acel somn trezit în privire

străină naturii comune
îmi râde chiar în nas
ca și cum
senzații primare la limita perceptibilului
nu se tem să înlocuiască
nopțile răsucite de frunze de lună

și
pe drumul în nesupunere eliberat de munți
vine o vară din ruptul capului

ps
Doamne
cei bine educați sunt sclavi

Doamne
eu vreau în Biserica liberă
bună creștină
să-ți dau din mâna mea potirul Fiului
să afle Tatăl toate ce le-a pus în Mine
pentru Sine
la pogorârea Duhului

/

pe stratul de regina nopții
se simte vântul
de vară
venind surâzător din meri pruni din cireși piersici

în propria pierzanie predată cu Tine
umilința minunii mă tulbură

în palatul regesc anină lilieci buburuze paianjeni colb grauri
trec de războiul împotriva sorții
și de la aștri mă-ngemănează cu luna cu firea

un soi de a nu fi
atuu alb
un fel de a fi
care aproape mă respiră
în aceeași privire
în aceeași mînă care mă zidește de vie

unde se suflecă apa în răzbuze de sete
desenează vântul cercuri spirale
umple trei cupe trei pocaluri
pentru gura care vede lumea cea nouă

/

pe tâmpla florii cerul înfruntă nemărginirea

plouă
nu mai sunt trează
și ca un cal breaz ignor existența

ce carență afectivă să am?

din paharul cu minuni ai sorbit numai minciuni
și nu mi-aduc aminte decât zahărul Kandel și crema Nivea
smochine uscate muiate în lapte de capră
și femeia
care mă silește
care vrea să mă împiedice să nu mișc

din propria supraviețuire
pe nedrept
mă urăște

vineri, 9 iunie 2017

invențiile unora utilizate de alții... sau cum să ne folosim de inovații...?


înlumânarea aprinde curioasă
ce nu pot scrie
ce nu pot spune

tot universul ghemuit în mine
la răscruce de oxigen hidrogen și carbon
pe ape
luptă să nu mă transform în sare
în stană de sare
străsimțindu-mă în străgând
exod din Egipt la trecerea prin pustii 


după 1989
din lovitură în lovitură de stat
România are picioarele de lemn liberalismul și democrația
oloage
la preț de multiple taxe
toxic adăugate
mă sufocă
pe frontul dintre tentacule și aripi
pe fruntea izolată cu funii umede de dragoste

în murmurul meditației mă uit după preoția lui Christos
după preoția mea și-a credincioșilor
în templul Duhului nu aud decât o întrebare
se știe cât mai e până la intrarea în Promisa Țară?

ps1
la jumătatea căderii
străfluturi de strănoapte în copaci adolescenți

și-o tristă fericire

sensibilitatea nu trece cu apa

ps2
se pare după cum zic unii
că singura modalitate să fii cinstit
cu adevărat
este să fii prost

poate de aceea
spun (i)luminații
nici o societate nu te vrea deștept

ps3
cineva a descoperit focul
ce ciudat... il folosim toți

numele lui sfârșește cum începe numele meu

peste gene nepământene
cum să faci pomenirea timpului când prezentul e etern
și nu mai trăiesc pentru idei

nu cedez vremii
îmbracă-mă cu tine
în sărutul tău să te dezlegi de drag


eu mă topesc în nestrivire

/

lumina florilor de pe mormânt
s-a scurs ca o hartă în ochii de pământ
cruce din mine pentru cele dumezeiești
sânge suspendat de ceruri pentru cele lumești

/

o femeie nu trebuie
să uite că este femeie

iată
macii goliți de imagine peste diafragma cerului
încearcă emoția
jocului întins de nisip

și mă încurc singură în aceste răsuceli sentimentale
și caut pe cineva să-mi ghicească în palmă

va fi o vară ce depășește calendarul

joi, 8 iunie 2017

în amintirea ta

predestinarea este hotărârea veșnică
scopului ultim suprafiresc

dar destinul ca să se împlinească
e liber
să răspundă chemării
sau să refuze


de aceea acum
aici
hotărăsc să nu aleg
mă mișc prin sine

ps
Nu știți că toți câți am fost botezați în Iisus Hristos,
am fost botezați în moartea Lui?
Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El,
pentru ca, dupa cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui,
tot așa și noi să trăim o viață nouă.
(Romani 6-3,4)

un alt apărător dat de Tatăl

îngerul întruchipat legat invizibil
nu se face părtaș trupului
dar se împărtășește cu trupul și sângele

și cu sufletul la gură
să cuprindă viziunea deplină
desenează cu dragoste
într-un suflet
frumos și nefrumos împreună

nimeni nu poate ține lumina sub obroc

cântăresc adevărul și minciuna
în gură
amândouă grele
aprind din greșală lacrima

și mă rog
în Biserica ce stă în picioare
și-ascultă frământarea mea
 

identitate

pe cruce
nu cuiele îl țin pe Iisus
ci Dragostea
și nu o să crezi
soarele la figurat
e singur cu mine
și se strecoară în unghere nebănuite aidoma
duhului întărâtat de aerul spiritual
e ca și cum mă limpezesc din patimi
tulburând trandafiri




lemnul crucii este doar o metaforă
pentru unii din lemn de santal sau de cireș
pentru unii din lemn de foc
pentru alții din lemn dulce ori lemn câinesc

pentru mine lemnul crucii este un model
cum să mă despart de mine
de piroanele în piei de șerpi
de culorile corupte de oameni
de zidul întrerupt din cauza ploilor de întâlnire

între muncă și supraviețuire
lemnul crucii este pentru mine un ajutor special
de specialitate dacă vreți
din nevoi și până la a trăi ce-mi pot permite
ce mi se permite în parfum de nuci verzi

miercuri, 7 iunie 2017

După ploaia de stele câte stele au rămas pe cer?



Ironică e istoria cu țara.
România, patria mea, rămâne între iluzii și opinii.

În ratarea insistenței își fură propria țărână.
Și fără credințe nu mai închipui nimic.

În lipsa Ta, cine să știe?
Ștergura și balsamul sunt pentru lumea care piere
iar Cămașa lui Iisus se poartă numai la pantalon demn.