ajun de august

  e prima zi de post
  aprinde lumina
  cea de la început
  pare posibil să fiu
  real de mine însămi
  în viziunea îngerului
  cum sunt

  începe sfeșnicul dintâi
  din pântecul crescut nemilostiv
  la altarul de sub fereastră
  o subtilă respirare în definitiv
  definitiv în pudoarea întreagă
  pasiuni curate până la gură
  sărută viu mireasa din fecioară
  verdele pe buze simplu expresiv

  e prima zi de post
  ia sfetnic modelul sufletului
  între nori și între ape printre ulmi
  pare posibil să fiu
  real de mine însămi
  în viziunea îngerului
  cum sunt

veghe

rugăciunea mea-

sfântul fără de moarte 

acoperământ

biserica mea-

spirală din spirală

zid biruitor

despre înviere

trăieşte ca şi cum nu o să mori

după trei zile moartea expiră

termen de valabilitate sau de garanţie?

dincolo de ce se vede... mereu un nu mă uita...

ştii?

când m-ai lovit am privit spre îngerul tău păzitor

De luat aminte

În 1880, în cursul verii, Lev Tolstoi reciti „Amintiri din casa morţilor” şi, cuprins de admiraţie, îi scrise lui Strahov: „Nu cunosc o carte mai frumoasă în întreaga literatură nouă, fără a-l excepta pe Puşkin. Nu atât stilul mă impresionează, cât punctul de vedere al autorului, minunat de sincer, natural şi creştin. Este o carte bună, care îţi înalţă sufletul… Dacă-l vedeţi pe Dostoievski, spuneţi-i că-l iubesc…”

Strahov nu se mărgini să transmită acest compliment lui Dostoievski; îi dărui şi scrisoarea. Câteva luni mai târziu, la 28 ianuarie 1881, Dostoievski muri. Aflând ştirea din ziare, Lev Tolstoi simţi o lovitură grea şi profundă care-l miră.

„Aş vrea să pot spune tot ce resimt pentru Dostoievski, scrise el lui Strahov. Nu l-am văzut niciodată pe acest om, n-am avut niciodată cu el legături directe, şi deodată, la dispariţia sa, am înţeles că era pentru mine fiinţa cea mai apropiată, cea mai scumpă, cea mai necesară…

Eram un scriitor, şi scriitorii sunt toţi înfumuraţi, invidioşi, în tot cazul, eu eram astfel. Dar niciodată nu mi-ar fi trecut prin gând să rivalizez cu el. Tot ce făcea era atât de bun, de sincer, încât cu cât producea mai mult, cu atât eram mai fericit. Arta mă poate face gelos, inteligenţa de asemenea, dar acţiunile care ţâşnesc din inimă nu-mi aduc decât bucurie.

Întotdeauna m-am gândit la el ca la un prieten, încredinţat, de altfel, că odată şi odată tot ne vom întâlni… Şi, pe neaşteptate, în timpul cinei – cinam singur, întârziasem – citesc că a murit. A fost ca şi cum un punct de sprijin începea sămi lipsească. Am avut un moment de descumpănire, apoi am înţeles cât îmi era de scump, am izbucnit în plâns şi mai plâng şi acum…”

Viaţa lui Tolstoi – Henri Troyat

mă uit în jur ...

despre ce Dumnezeu vorbiți?
despre Dumnezeul Adonai sau despre Dumnezeul Reptilian?

ce este comunul?
poate explica maimuța omul?

estetica urâtului nu este totuna cu estetica răului

când mă urăști nu pot a te iubi...

modestia nu e nuanță de austeritate cu un sens de umilință

toate religiile duc la Creator
tot așa cum toate drumurile duc la Roma
și toate căile la moarte

fericire

poezia este pe unde este
vie
floare de vie

din ce n-a fost cu putință până azi
se poate întâmpla mâine să fiu
am părul mai lung amprentat la amiazi
de urma dansului pe apă roz - sidefiu

din ce am fost și n-am să mai fiu
te strig ca și cum sângele se tânguie
și doar un singur fir de păr despicat zefchiu
se prelungește până la coapsa verzuie
pasărea cu penele tocite în tăcere
se zbate singură în lâncezeala pustie
se furișează spre ieșirea sacră din durere
posibilă matrice cu o nouă gravitație
din nimic cum iese?

Efectul oglindirii nu e efectul oglinzii...

Și efectele au cauze.Niciodată mai mari decât efectele.

Miriapodele? Nu au fost inventate de Gina Goia. Și nu este nici prima

și nici singura care a scris despre ele.

Pe mine nu m-au inspirat.

Acum trăim vremuri când toată lumea scrie... toată lumea critică...

Și e dificil a scrie despre ce nu s-a mai scris...

Mașina lumii nu s-a schimbat!

S-au întors mașina lumii, s-au întors cu capu-n gios,
Și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos :
Soarele de-acum răsare dimineața la apus
Și apune dinspre sară cătră răsărit în sus.

Așa a scris Vasile Fabian-Bob-Reu(Rău) poet 1795-1836
și aceste versuri au avut ecou în Eminescu, iată în Epigonii:

S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece
Noi în noi n-avem nimic, totu-i calp, totu-i străin!...

Dar e minunat când lumina cuvintelor te atinge.

 
M-am inspirat din Eminescu cel care străluce...

Din Nichita cu necuvintele...

M-au inspirat și Daniela Șontică - Iubita cu nume de profet,

Adrian Suciu - Profetul popular

și am scris și eu Secera profetului. 

(va urma)

cunoști taina și rănile lunii?

Mă gândeam cât e de greu să judeci un om
când n-ai putinţa de a privi în fiinţa lui.
Mihail Drumeş

pentru a ușura transportul sufletului la cer și-a pântecului tainic la frumos

texte personale de iulie

Iulia Pațiu Rogvaiv Ami


dragă t a t ă

am aflat că se moare de când te naști
și chiar din viața intrauterină
de unde îți scriam
îți aduci aminte? - cu penița fragilă
despre mama și despre mine

îți scriu și astăzi despre noi
când împart la 80+ de lumânări lumina
pomană ochilor din anii de dor

știi
din '90 de la Sfântul Ilie
nu mai există "notini" tineri
și Someșul nostru nu mai curge la fel

la Cernuc
e alta etica lui Dumnezeu de-acum
și la crucea din deal

of

mai știi
la crucea din deal
tăcerea nu mai avea răbdare
se spunea încă o dată
și bântuia ca un labirint
zidul receptat de ecou
și de unde

of

nimicul
nimicește din nou și
ripostează precum lemnul cioplit
în formă oarecare
și
dă de goarnă pe tarla să prășească sătenii
ce-i mâzgâlit în lege
la coasă și la plug
în absența ta

20 iulie... etern


/


19 iulie
o altă zi fără de tine
și... 59 de ani?

of 60...

și încă persistă voința ta
de-a nu muri
deși măsurate și nemăsurate tragedii
nu le-am putut lua de la tine

acum se dezgroapă tăceri și
sar boldurile ferme din coșciug
cu puterea de a trăi

dar
personajele ca oamenii de zăpadă
se lichefiază ipocriți în intriga la soare
și mă scot din sărite
ca și cum nu-i de urmat nici un val
la ziua ta de naștere

religia se trăiește în liniște și în reculegere
și să-i ascult nu mai pot
știi
formulele lor de adresare îmi fac rău
mie și Îngerilor sorții

spiritul meu se întâmplă din răbdări
am aceleași idei de politețe
am mai avut o nuntă
și tu în bună parte atins în neființă
la botezuri n-ai fost

și te întreb
Alis
de unde hrană pentru vocație
în această călătorie

uneori glasul rugăciunii e tăcere

https://www.literaturadeazi.ro/ssr/fericiti-sunt-cei-constienti-de-necesitatile-lor-spirituale-matei-53

o creangă mi-a luat pălăria și nu era de pai

aș putea înțelege cum un individ ratează ceva în viață sau chiar în moarte, sau se ratează pe el însuși ca om, ca persoană.
însă mi-e dificil a înțelege ratarea ca fenomen colectiv.
cum un grup (mai mic sau mai mare) de oameni poate/pot rata ceva?
ce ratează poporul român?


de meditat la liturghia duminicii

justiția italiană a decis că furtul de alimente ”nu este o infracțiune”, dacă hoțului îi este foame.
oare câți copii se culcă seara în România și le este foame?!



nu mă pot preface că nu exist.
între inteligență și caracter, aleg întotdeauna caracterul.
între frumos și suflet, aleg sufletul.

libertatea e dreptul de a nu minți
de aceea i-am spus răspicat lui Dumnezeu să-mi respecte libertatea de a mă răzgândi
la mijlocul drumului,
când poate am hotărât să mor...
da
libertatea este dreptul de a simți ceea ce simt interior.

din străcuvinte intercuvinte și invers - vs- alte cuvinte

dimineața începe dincolo de linia de sosire

nu știu de ce, străine, îmi pari cunoscut
parcă ți-ai mai rătăcit cuvintele când ploua dincolo de linia de sosire
dincolo de haina ta


citeam așa:

mi-ar plăcea să-ți scriu ca un anahorete... în retragere tainică, adânc în munte, departe de grijile vulgare, locuind în liniște în peștera nemuririi cu bucuria adevărului ceresc.
dar am să-ți spun simplu: iubirea există deși nu ne îndrăgostim în fiecare zi.
apreciez pe cei care pot vorbi despre iubire și îmi sunt dragi cei care o trăiesc și ajung să îi cunoască alchimia și clipa de eternitate.
da, iubesc magia dragostei care mă pierde în pașii care mă regăsesc acolo în tandrețea de-o noapte, când îmi întîlnesc străinele din mine și persoanele tale în mine... cu toate că dragostea e oarbă...
dar învăț mereu a iubi, a fi înseamnă a iubi...  iubirea înseamnă mai mult decât sentimente și emoții, înseamnă hotărâre și fapte. și da, există iubiri care se consumă precum există și iubiri veșnice.
și... deși nu întotdeauna știu ce și cum să scriu,  chiar dacă am multe de spus, puține cuvinte de exprimat, mărturisesc: când iubirea e sinonima cu dragostea mă gândesc la o fantezie biologică într-un genial poem - se întamplă uneori să nu te încapă cuvintele. sau să nu încapă ele în tine.


voi rescrie :

aici sunt cuvintele mele
le strâng și le adun  să-mi regăsesc drumul către mine
acolo unde în mine sunt mai multe femei
nu pe toate le cunosc
doar le simt
când în cântul de dimineață
mă desfac fila cu fila ca o ceapă
și scriu cu inima pe inima
despre truda sângelui despre trăirea adevărului

stii?
las neliniștea din mine să țipe până se stinge
închid ochii... privesc inainte...
și desenez însigurată ieșită din minți șoaptele cuvintelor
ele să împlinească spiritul

sunt un rogvaiv în viață
deși viața mi-e alb de negru

din legea morală scris pe românește

în pini e ceață... dar nu aparțin acestei lumi

Dumnezeu: Iulia, unde ești tu în lumea ta?

Eu, emoționată de glasul Lui: în punctul în care îmi doresc să trăiesc destinul Tău ,Doamne!

Dumnezeu, mirat:  ce zici, fata mea, despre căderea în păcat?

Eu: Doamne, căderea în păcat este a doua creație! creația neîntreruptă a sufletului spre mântuire. 

Dumnezeu: dar ce e pentru tine pocaința, Iulia? 

Eu, privind flacăra ce s-a aprins în inima mea : catharsisul, Doamne, catharsisul! 

Dumnezeu: și ce aștepți tu de la Mine?

Eu: propria mea fire demnă de a fi iubită!
Doamne, mi-e un aprig razboi în fiece sămânța, în oricare înmugurire, în fiecare înflorire. 

Dumnezeu: moartea nu te doare, ci felul cum te agăți de viață. nu vezi? e primavara! e timpul să renaști! 

Eu, cu inima bătând ușor mai tare:   nu sunt o femeie liberă, doar iubirea mă ține și Te întreb cum să conțin eu moartea în existență când dansul flăcării alunecă ochii, alunecă gândul? 

Dumnezeu, blajin: Iulia, trage aer în piept! privește cum noaptea-și picură dimineața, bucură-te de lumina zilei și miroase iarba cruda si dulce, iarba verde ce te vindeca de dor.Iulia, respiră! respiră soarele și picurii de ploaie căci copiii tăi vor moșteni și cerul și pământul! 

Eu: Doamne, cu lacrimile neplânse la vreme, ca gânduri strânse și nerostite, Te rog fă-mă femeie ușoara să zbor precum o balerină dincolo de malul inimii, să zbor pe Cale, să nu ies din Cuvant! Doamne, am sa te respir ca pe-un parfum!

Inima stalagmita

C. Noica

“Am avut toata viața o obnubilație salvatoare, un fel de optimism prostesc; în felul acesta am reușit să trec prin situații care, considerate cu toata mobilitatea și prospețimea minții, pesemne că m-ar fi strivit."

"Ceea ce nu înâlnești, decît la foarte puțini oameni, este un înțelept simț al măsurii...Nu știu nici cât de puțin și nici cât de mult putem!" 

de citit... de recitit...

PAIAȚA - Ion Pillat

Seara se lasă în odaie ca o ceață albastră; am închis cartea poemelor în proză ale neîntrecutului Baudelaire. Dar neputând scăpa de obsesia dureroasă a ,,Batrînului saltimbac" m-am dus la circ unde paiața înveselea poporul unui oraș întreg.
Paiața se strâmba, juca și se da peste cap; lumea se înghesuia și râdea, țipând: ,,Încă odată!'' ,,Încă odată!'' Și paiața neobosită se schimonosea din nou, în tunetele de aplauze ale mulțimii.
Singur eu nu faceam haz- și când după spectacol, norodul se scurse afară ca o apă murdară revărsată neagră pe trotuar- în sala pustie acum, m-am apropiat de biata paiață care plângea cu obrazul îngropat în palme.
Paiața părea atât de tristă că i-am spus: ,,Iți înțeleg durerea. Ca tine îmi înjosesc mândria firească pentru un public de imbecili. Lumea nu bănuiește câtă suferință ascund sub faldul strălucitor al versurilor mele, precum nu poate zări lacrimile de sub sulimanul obrazului tău de saltimbac".
Dar paiața mă privi mirată: ,,Plâng, îmi răspunde, fiindcă m-au părăsit cu toții și nu mai am în fața cui să mă dau peste cap".