nu știu de ce, străine, îmi pari cunoscut
parcă ți-ai mai rătăcit cuvintele când ploua dincolo de linia de sosire
dincolo de haina ta
citeam așa:
mi-ar plăcea să-ți scriu ca un anahorete... în retragere tainică, adânc în munte, departe de grijile vulgare, locuind în liniște în peștera nemuririi cu bucuria adevărului ceresc.
dar am să-ți spun simplu: iubirea există deși nu ne îndrăgostim în fiecare zi.
apreciez pe cei care pot vorbi despre iubire și îmi sunt dragi cei care o trăiesc și ajung să îi cunoască alchimia și clipa de eternitate.
da, iubesc magia dragostei care mă pierde în pașii care mă regăsesc acolo în tandrețea de-o noapte, când îmi întîlnesc străinele din mine și persoanele tale în mine... cu toate că dragostea e oarbă...
dar învăț mereu a iubi, a fi înseamnă a iubi... iubirea înseamnă mai mult decât sentimente și emoții, înseamnă hotărâre și fapte. și da, există iubiri care se consumă precum există și iubiri veșnice.
și... deși nu întotdeauna știu ce și cum să scriu, chiar dacă am multe de spus, puține cuvinte de exprimat, mărturisesc: când iubirea e sinonima cu dragostea mă gândesc la o fantezie biologică într-un genial poem - se întamplă uneori să nu te încapă cuvintele. sau să nu încapă ele în tine.
voi rescrie :
aici sunt cuvintele mele
le strâng și le adun să-mi regăsesc drumul către mine
acolo unde în mine sunt mai multe femei
nu pe toate le cunosc
doar le simt
când în cântul de dimineață
mă desfac fila cu fila ca o ceapă
și scriu cu inima pe inima
despre truda sângelui despre trăirea adevărului
stii?
las neliniștea din mine să țipe până se stinge
închid ochii... privesc inainte...
și desenez însigurată ieșită din minți șoaptele cuvintelor
ele să împlinească spiritul
sunt un rogvaiv în viață
deși viața mi-e alb de negru
din legea morală scris pe românește
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu