Nichita Stănescu

  Către Galateea

  Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
  si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
  ce cutremur au si ce culoare anume,
  si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
  si bluza ta, si inelul tau, si secunda
  si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
  si mă rog de tine,
  naste-mă.

  Stiu tot ce e mai departe de tine,
  atat de departe, incat nu mai exista aproape -
  dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
  si tot ce e dincolo de ele,
  si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
  De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
  pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
  Si mă rog de tine,
  naste-mă.

  Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
  Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
  sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
  copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
  raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
  si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
  pe carc mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
  naste-mă. Naste-mă.